Limba română, über alles

M-am născut în România. Înconjurată de români, de tradițiile lor, de felul lor de a fi – cu bune și cu rele. Nu știu sigur, dar probabil primul meu cuvânt a fost “mama”, fiindcă ea mi-e cea mai dragă. Am o singură mamă, așa cum am o singură țară, pe care o iubesc. 

Vorbesc, gândesc, visez, iubesc și sufăr în română. Încă mai știu prima poezie din abecedar și primele strofe de Eminescu învățate obligat-forțat în clasele primare. Îmi place să înfloresc și să ofilesc propoziții întregi, fraze nemaiîntâlnite, care în altă limbă pur și simplu n-ar mai avea farmec. Și fiindcă sunt și pe jumătati bucovineancă, îmi placi strașnic di mult să imit accentul lor.

De mică, am început să fiu bombardată de englezisme. De la Tom and Jerry, până la The Power Puff Girls, am învățat fără să vreau o a doua limbă, care dădea semne că ar fi mult mai cool decât cea pe care o știam deja. Așa că de dragul vremurilor globalizării, eu și cu restul lumii, am început să o împrumutăm tot mai mult. Îi recunosc meritele de limbă universal cunoscută, dar când îți spun că am dat like la un post share-uit de un friend la el pe wall, deja parcă e prea de tot.

Drept îi – îmi place engleza, spaniola, germana, portugheza sau franceza. Dar iubesc limba română.

 

Aleph – Paulo Coelho

Chiar azi am început cartea, și fiindcă mi se pare foarte utilă celor care încearcă să se regăsească, o să scriu din mers citatele care mi se par vrednice de share-uit.

” Simți că tot ce ai învățat nu a prins rădăcini, că ești în stare să te cufunzi în universul magic, dar nu reușești să rămâi cufundat în el. Că poate asta nu-i decât o mare fantezie pe care ființa omenească și-o creează pentru a alunga frica de moarte. “

” În magie, ca și în viață – există doar momentul prezent – ACUM. Timpul nu se măsoară așa cum se calculează distanța dintre două puncte. Timpul nu trece. “

” Viața noastră este o permanentă călătorie, de la naștere până la moarte. Peisajul se schimbă, nevoile se schimbă, dar trenul merge înainte. Viața este trenul, nu gara. “

” Știu că exist în persoanele din jurul meu, și ele există în mine. Împreună scriem Cartea Vieții, cu întâlnirile noastre întotdeauna hotărâte de destin și mâinile noastre unite în credința că ne putem diferenția în lumea asta. Fiecare colaborează cu un cuvânt, o frază, o imagine, iar în final totul ajunge să aibă o noimă: fericirea unuia se transformă în bucuria tuturor. “

” Întotdeauna ne vom întreba aceleași lucruri. Întotdeauna vom avea nevoie de smerenie ca să acceptăm că inima noastră înțelege motivul pentru care suntem aici. Ajunge să avem încredere, să urmăm semnele, să ne trăim Legenda Personală și, mai devreme sau mai târziu, o să ne dăm seama că participăm la ceva, chiar dacă nu putem înțelege acest lucru în mod rațional. “

” – Tu călătorești, dar în același timp n-ai plecat de acasă. Cât timp vom fi împreună, asta va continua să se întâmple, de vreme ce ai pe cineva lângă tine care te cunoaște și asta îți dă falsa senzație că totul e familiar. Dar a venit momentul să mergi mai departe singur. Singurătatea poate să fie imensă și apăsătoare, dar va dispărea dacă te vei afla mai mult în contact cu ceilalți. “

” Am citit odată că nu există două frunze identice într-o pădure cu o sută de mii de copaci. La fel nu există două călătorii identice pe același Drum. “

” …În răzbunare maximum ce putem realiza este să fim egali cu inamicii, în timp ce în iertare dovedim mai multă înțelepciune și inteligență.”

” A trăi înseamnă a experimenta, nu a sta să te gândești la sensul vieții. “

 

Dor și doare

Nici nu știu cine îmi lipsește mai mult atunci când stau de una singură într-o cameră oarecare. El – iubirea vieții mele, sau ea – prietena care-mi cunoaște până și gândurile…?

 

Capricioasă?

Nu știu dacă sunt printre puținii meteosensibili sau suntem mai mulți dar restul nu se plâng, dar când văd soarele, am o față de parcă aș fi câștigat la loto.

Din păcate, acum e cam iarnă și norii grei și enervanți se plimbă deasupra mea – Nici azi n-ai ghicit numerele,
iar ți-ai jucat banii degeaba… Când plouă, lumea mea se schimbă. Deși știu că dincolo de nori, stă my precious și așteaptă o ocazie să mă lumineze, tot ce văd e gri. Ochii care nu se văd nu se uită, dar îți tot vin în minte și ai face orice ca să-i vezi. Așa sunt și eu cu dânsul – m-aș muta dintr-un oraș într-altul, odată cu curenții de aer, doar ca să nu-l pierd vreo clipă. Chiar dacă pielea mea e oricum doar bronzată nu, asta nu înseamnă că nu ne iubim.

Toate necazurile dispar odată cu el, orice se iartă și pot cuceri lumea când e lângă mine. Știu că-i cam musai să mă obișnuiesc și fără el, că vreo 3 anotimpuri din 4 e cam Hai pa!. Dar încă nu pot. Mai un pic vreau să-mi mângâie fața și să-mi șteargă toate gândurile. După aia, o să mă eliberez de el. O să-l las în pace.

 

Cea mai frumoasă construcție din lume

Oricât s-a încercat, nimeni nu a reușit să facă ceva mai frumos de atât. Pe lângă că e cea mai frumoasă, e și cea mai complicată și greu de explicat construcție ce a existat vreodată. Numeroase structuri legate între ele, fiecare cu rolul său, camere special amenajate și o energie debordantă. Foarte rar apreciată, această construcție suferă renovări mai mult sau mai puțin importante, de exterior sau de interior, păstrându-și identitatea. În momentul de față, o vizitezi și stai bine mersi înauntru fără să apreciezi tot ce-ți oferă. Corpul omenesc, despre el vorbesc.

Are nevoie de atât de puține lucruri, de niște chestii simple și de bază, și totuși el suferă în tăcere în timp ce îl torturăm. Apă să-l hidrateze, ceva mâncare sănătoasă să-l hrănească și odihnă pentru a se regenera. Dar noi nu. Sărim peste micul dejun, ne infometăm și mâncăm mult înainte de culcare, Bem sucuri pline de E-uri și niște cocktailuri ca să ne simtem bine și ne suprasolicităm la muncă pentru a avea bani să ne distrăm la maxim. Când începe să scârțâie, ne îngrijorăm un pic, până trece durerea. Când deja e aproape prea târziu, începem să ne schimbăm stilul de viață – ca să ne fie bine și nouă, și lui. 

Nu mai există altul identic cu el, și totuși nu-l prețuim îndeajuns. Eu una, vreau să încep să-l mai ascult din când în cand, așa cum el m-a ascultat pe mine 22 de ani, fără să zică mâc. Chiar dacă azi e răcit cobză și poate n-are chef să mai știe de mine, o să reușesc să ne împrietenim cumva. Poate cu niște clementine, un ceiuț călduț sau un pui de somn ce mult și-l dorește.

 

Sfârșitul lumii. Din nou…

În calendarul de anul ăsta, majoritatea locuitorilor planetei o să-și încercuiască cu roșu ziua de 21 decembrie, lângă care o să scrie THE END.

“The end” este, din câte știu eu, un ultim album de prin 2009 cu multe melodii faine de-ale Black Eyed Peas, trupă ce la vremea respectivă hotărâse iremediabil să-și ia adio de la lumea muzicală. În 2010, au scos un nou album – “The beginning”.

Cam așa e și aici, doar că panica fanilor vieții e mult mai mare decât cea a fanilor BEP. Nu știu exact care e treaba cu calendarul mayașilor și nici nu vreau să încep să caut pe Google – deja au apărut atât de multe variante și scenarii încât și cel mai whatever-ist om ar începe să se îngrijoreze dacă ar citi tot ce se scrie despre apocalipsa de anul ăsta. S-au mai prezis și altele, o dată la câțiva ani, câteva decenii sau secole. Am reușit să învingem apocalipsa trecerii în mileniul 3 și acum ne e frică de prăpăditul ăsta de 2012?

Sfârșitul îl creăm singuri. Când începem războaie între noi, ne facem buncăre și le umplem cu hrană, furăm ca să avem provizii și nu mai împărțim nimic, de teamă ca nu cumva să nu supraviețuim. Decât așa, mai bine lasă…

Dacă mass-media o să înceteze cu instaurarea fricii în rândul populației, paranoia o să fie cât de cât sub control și nu o să se ajungă chiar la așa ceva. Cel mai probabil, oamenii o să-și ia toate zilele de concediu anul ăsta, o să zică mai des Te iubesc și bisericile o să aibă un profit mai mare decât orice super companie cotată la bursă. Îndrăgostiții o să facă mai multă dragoste decât de obicei și numărul bebelușilor născuți în 2013 o să intre în Cartea Recordurilor.

Părerea mea.

 

Drumuri cu sens unic

Eu am drumul meu, tu ai drumul tău. 

De la filozofii “Socraristotel”, până la oamenii de știință “Există o explicație!”, toți au încercat să definească viața, și implicit, sensul acesteia. Unii au capul plin de carpediem-uri, alții sunt atât de ocupați cu nimicurile, că uită să trăiască. Dar cred că pacea și adevărul sunt de fapt undeva la mijloc: la cei care pur și simplu și-au dat seama cine sunt, au făcut cunoștință cu doamna Fericire și ea le-a spus că nu mai e nevoie să sape – căutarea a luat sfârșit.

E clar că sensul nostru e tot înainte; fiecare drum cu gropile lui, cu derapaje, porțiuni de asfalt perfect și curbe care ne testează abilitățile de sofer. Ne conducem propriile vieți, admirăm peisajele și sperăm să ajungem la destinația aia mișto care se vede în zare. Cu sufletul, credem că deja suntem acolo. Cu mintea, știm că aia e Fata Morgana și nu o să ajungem niciodată la ea. Simplul gând că am fi niște animale gânditoare care s-au născut pentru a muri mă face să râd, și totuși încă n-am aflat… unde duc toate drumurile, dacă nu la Roma?

 

 

 

Parcă te știu de undeva…

E ciudat, poate chiar frustrant când mă gândesc la toți oamenii de care am fost foarte apropiată la un moment dat, și acum îmi dau seama că a trecut atâta vreme de când nu mai știu nimic despre ei, că parcă mi-e și rușine să-i întreb ce mai fac. 

În mare parte, e vorba de prietenii din liceu. Vesna (o ființă minunată, fostă colegă de clasă cu mine), mi-a adus aminte cât de dor mi-e de toți oamenii alături de care am crescut 4 ani (cel puțin) și cu care am împărțit atât de multe ore din viața mea. Ieșirile la cafea și pauzele mult râvnite în care ba jucam cruce, ba defilam pe coridoare – toate astea au năvălit la mine-n cap ca o avalanșă. Mi-e dor până și de teze, profi enervanți sau bisericuțele care se formau când începea vreun război între colegi. Poate e melancolie, sau poate trebuie să fac ceva.

Și acum stau și mă întreb… Oare ei știu că le duc dorul rău de tot?

 

Despre mine

Nu mai vreau să scriu despre superficialități și chestii pe care un oarecare cineva le-ar putea găsi interesante. Recunosc că aveam uneori tendința să mă orientez spre ceea ce se cere, să mă aliniez cu trendul. Poate câteodată, subiectele mele o să se intersecteze cu cele des întâlnite în realitatea zilelor noastre, dar o să încerc să merg pe drumul meu, să scriu ce simt și ce știu pentru oameni care mă apreciază exact așa cum sunt.

Vreau să scriu despre tot ceea ce am învățat în ăștia 22 de ani de viață (care uneori îmi par a fi 50), despre lucruri cu adevărat folositoare, despre sentimente și emoții, dragoste, frumuseți. Poate că mi-ar plăcea să fiu invitată la un moment dat la un eveniment a cărui temă centrală să fie bloggingul, dar vreau ca asta să se întâmple fiindcă am avut onoarea să transmit ceva lumii, nu fiindcă aș fi avut zeci de comentarii la un articol despre ce știu eu ce știre controversată. Nu vreau să ajung celebră, niciodată nu mi-a plăcut pe scenă, înconjurată de reflectoare, vreau doar să scriu. Să scriu și să am convingerea că cineva mă citește cu plăcere.

Articolul ăsta nu e un răspuns la ceva, e doar o declarație făcută mai mult mie decât ție, cititorule, prin care o să-mi aduc aminte că tot ce vreau de fapt, e să creez o legătură cu mintea și sufletul tău.

 

Serviți aici sau la pachet?

Alegeri. Fie că ne dăm seama, fie că nu, le facem. Nonstop.

Când ne-am născut, am primit liberul arbitru de a decide pentru noi înșine. Exclud aici discuțiile despre sclavie, nazism sau chestiuni ce țin de dorința oamenilor de a-i supune pe semenii lor. Cu timpul, am văzut că alegerile ne influențează traseul vieții și totuși n-am dedus de aici că dacă facem alegerile în mod conștient, putem avea viața mult visată. Poate că nu putem alege în privința lucrurilor ce nu țin de noi (cum ar fi dezastrele naturale), dar putem alege perspectiva din care vedem viața. Nu e totuna dacă după ce casa ți-a fost făcută praf și ai rămas cu familia pe drumuri, te apuci de băut – intri într-un colaps și mai mare și încerci să te sinucizi sau… îi mulțumești lui Dumnezeu că ați scăpat cu viață, nu-ți pierzi speranța și ceri ajutor. Nu-i condamn pe cei ce aparțin primei categorii – nu am idee câtă tristețe e în inima lor, însă banii sunt doar o invenție cu valoare supraestimată, propria noastră viață și cea a oamenilor de lângă noi valorând mai mult decât orice.

Alegem să facem bine sau nu. Să avem curaj sau să ne mai gândim o dată. Să fim dușmani sau prieteni. Să ne pese sau să ne băgăm piciorul. Poate dacă nu aș fi admirat trotuarul în timp ce mă plimbam, aș fi dat ochii cu omul care m-ar fi întrebat dacă n-am un foc și care peste ani, mi-ar fi devenit cel mai bun prieten. Dacă aș fi avut chef să-i zâmbesc doamnei de la ghișeu, poate că actele ar fi fost deja gata. Orice gând, cuvânt sau gest înseamnă ceva. În fiecare zi, linia vieții noastre parcurge câțiva centimetri pe hartă, o ia înspre N,S,V sau E. Și ajungem aici, unde suntem acum. Am fi putut fi altundeva, dar asta am ales.

Când o să înțelegem că fiecare decizie are o consecință, că o simplă bătaie de aripi de fluture poate cauza o tornadă, că what goes around comes back around, viețile noastre o să se schimbe. Devenind conștienți de propria putere, vom alege doar ceea ce ne face bine și ceea ce ne aduce bunăstare, fericire sau pur și simplu pace. Putem avea tot ce ne dorim, dacă știm cum să obținem asta. Deși e destul de simplu – un simplu Da/Nu, tot greu rămâne. Treptat, o să învățăm. Până când o să ne setăm cum trebuie, avem multă tristețe de înfruntat.